Despre autor:

Stefan Zweig s-a născut la data de 28 noiembrie 1881 la Viena, ca fiu al unui industriaş evreu. În cariera sa de scriitor a fost puternic influenţat de psihanaliza contemporanului Sigmund Freud, pe care o va transpune în mod excelent şi în scrierile sale. De asemenea există o influenţă directă şi din partea lui Dostoievski, care a reprezentat şi marele său model literar.

În anul 1920, în preajma împlinirii vârstei de 40 de ani se va căsători, însă această căsnicie nu va dura decât până în anul 1938, anul anexării Austriei de către Reich. Un an mai târziu, mutându-se în Anglia se va căsători din nou, de această dată cu secretara sa, Lotto Altmann. În anul 1940 obţine cetăţenie britanică, iar un an mai târziu se va stabili în Brazilia, pe care o vede drept „o lume de viitor”. Cu toate acestea, şi în ciuda talentului său literar incontestabil, la data de 22 februarie 1942 se va sinucide împreună cu soţia sa Lotto, în localitatea Petropolis din Brazilia, cu convingerea că ce-a de-a doua conflagraţie mondială va avea consecinţe dezastruoase pentru omenire.

Dintre cele mai importante scrieri ale sale amintim: „Pagini argintii” (1901), „Scrisoare de la o necunoscută”, „Jucătorul de şah”, „Lumea de ieri”, „Amok” (1922), „Lupta cu demonul” (1925), „Confuzia sentimentelor” (1926), „Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei” (1934), „Suflete zbuciumate” (1938).

Despre carte:

Ştefan Zweig – Secret arzător (Nuvele) (475 p) – Ed. pentru literatură universală, Bucureşti 1966

„În nuvelele lui Stefan Zweig se afirmă potenţat trăsăturile specifice ale prozei sale: predilecţia pentru analiza psihologică minuţioasă, dezvoltarea acţiunii pe linia accentelor epice puternice, evitarea cu orice prilej a sentimentalismului sau melodramaticului. Conflictele se realizează nu atât prin ciocniri exterioare, cât prin mişcările interioare, prin violenţa pasiunilor eroilor. Cele douăsprezece nuvele, alese pentru prezenta culegere, ilustrează bine aceste trăsături”.

(Hertha Perez)

Cuprins:

1. Secret arzător
2. Guvernanta
3. Noapte fantastică
4. Scrisoarea unei necunoscute
5. Amoc
6. Uliţa sub clar de lună
7. Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei
8. Mendel – omul cărţilor
9. Asfinţitul unei inimi
10. Leporella
11. Colecţia invizibilă
12. Şah

Propria părere despre carte:

Cele douăsprezece nuvele care constituie conţinutul extraordinar al acestei cărţi a lui Stefan Zweig, (Secret arzător, Guvernanta, Noapte fantastică, Scrisoarea unei necunoscute, Amoc, Uliţa sub clar de lună, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, Mendel – omul cărţilor, Asfinţitul unei inimi, Leporella, Colecţia invizibilă şi Şah) sunt de o sensibilitate aparte, care pune întotdeauna accentul pe psihicul uman, pe frământările ascunse ale acestuia, scoţându-le treptat la suprafaţă cu fiecare pagină parcursă.

Zweig este din acest punct de vedere, un fin cunoscător al psihologiei umane şi un vizionar înzestrat cum rar ne este dat să întâlnim printre scriitori. Citindu-l, îmi aduc aminte de stilul minuţios şi reprezentativ al lui Balzac, care sondează fantastic trăirile Fiinţei, împletindu-le armonios cu cele ale Nefiinţei, prin Nefiinţă înţelegând în cazul de faţă obiectele înconjurătoare, sau acea natură moartă, care oferă totuşi un conţinut atât de viu Realităţii. Stilul este inconfundabil şi a făcut asupra mea o extraordinară impresie.

Iată ce ne spune şi Hertha Perez în prefaţa cărţii, despre scriitor: „Personalitate polivalentă, dotată cu sensibilitate acută, Stefan Zweig a adăugat peisajului literar austriac noi nuanţe – expresie a structurii sale artistice specifice. Pendulând între atitudini individualiste şi dorinţa necristalizată, difuză, de participare la efortul uman colectiv, cunoscând adesea izbucniri de energie, dar şi momente depresive, scriitorul întruchipează constant năzuinţa către ideal pe plan uman şi artistic, conştiinţa misiunii înălţătoare a artei, dar mai cu seamă, ca trăsătură dominantă, setea de cunoaştere, pasiunea de a dezlega enigmele sufletelor. «Trăsătura cea mai caracteristică a personalităţii lui artistice – scrie Romain Rolland, cel mai bun prieten al lui Zweig alături de Verhaeren – este nevoia fierbinte de a cunoaşte, curiozitatea neîncetată, veşnic nesatisfăcută, impulsul demonic de a vedea, de a şti»”.

În mai toate nuvele din această serie, Zweig adoptă acelaşi stil de narare şi de dezvoltare progresivă a acţiunii. Dacă aş fi îndreptăţit să o fac, aş compara scrierile sale cu izbucnirea unui incendiu, unde totul pleacă de la o banală scânteie şi ajunge la un foc mistuitor ce nu mai poate fi oprit. Este comparaţia cea mai vie şi exactă ce i se poate face operei sale. Iată de ce îl consider în primul rând magistral şi totodată original în tot ceea ce aşterne pe hârtie. Scrierile sale sunt trăite înainte de a fi aduse la suprafaţă, sunt simţite cu tot sentimentalismul şi spiritualitatea ce pot exista într-un om.

Întrebându-mă cum a putut Zweig să scrie atât de bine, cu atâta pasiune şi însufleţire, nu pot să găsesc decât un singur răspuns, care vine pentru mine ca o certitudine: însăşi viaţa sa a fost o poveste, o întâmplare psihologică de cea mai înaltă sfâşiere interioară. Şi aici se poate vedea asemănarea cu Dostoievski, şi asta nu doar pe plan literar ci chiar în viaţa reală.

9. Asfinţitul unei inimi

„Asfinţitul unei inimi”, este o altă încercare reuşită a lui Zweig de a alterna cu măiestrie stările sufleteşti, în cazul de faţă drumul de la viaţă la moarte fiind mai mult decât necesar. Şi dacă ar fi să stabilim această necesitate, am afla că totul porneşte de la o idee care este prost înţeleasă. Toate acele frământări, zbateri existenţiale şi închipuiri petrecute în mintea unui bătrân, (aievea unui vis imaginativa), – când descoperă, sau mai bine zis îşi închipuie că fata lui şi-a pierdut virginitatea cu un străin, îi provoacă pe loc o psihoză. De aici şi până la instalarea depresiei şi mai târziu a morţii nu este decât un pas, un pas pe care vă invit să-l faceţi împreună cu protagonistul acestei nuvele excepţionale până la capăt.

Bătrânul, pe numele său Salomonsohn, la aflarea teribilei veşti, trăieşte o stare deprimantă, care este atât de bine zugrăvită de către autor: „― Dumnezeule!… Dumnezeule!… gemu involuntar bătrânul. Ce ruşine! Ce ruşine! Copila mea, copila mea atât de delicată, atât de păzită – cu un bărbat oarecare… Cu cine? […] Atâta ştiu acum, că noaptea, copila mea, cu trupul ei tânăr şi pur, se duce la bărbaţi, ca una de pe stradă… O, ce ruşine!”. Este de remarcat şi faptul că această stare convulsivă se întinde pe parcursul mai multor pagini de-a lungul povestirii, pentru ca mai apoi, după ce autorul introduce în text decisiva frază: „[…] pe încetul, începu asfinţitul inimii sale”, (care ne oferă şi elucidarea titlului într-o oarecare măsură), sa asistăm fără doar şi poate la o schimbare bruscă de atitudine: „Dar, ciudat! Nu-l mai durea de loc. Ceea ce înainte ciocănise şi smucise, acel sălbatic mecanism de ceasornic, tăcuse cu totul în pieptul lui, desigur se frânse. Nimic nu mai tresărea în urma acelei atingeri tăioase. Nici mânie, nici ură… nimic… nimic… Calm, îşi încheie hainele, coborî treptele bâjbâind cu grijă şi se aşeză la masa lor ca la masa unor străini”.

În cele din urmă bătrânul Salomonsohn îsi renegă atât soţia cât şi fata, pe care le transpune cu un gest voluntar într-un plan secund, într-o dimensiune inexistentă a Realităţii, ca şi cum pentru el aceste două fiinţe atât de apropiate, ar fi fost până în acel moment prezenţe invizibile. Nimic nu îl mai poate schimba şi întoarce de la noul său stil de viaţă, (un stil searbăd şi sec) şi fără a cere nicio explicaţie sau fără a oferi vreuna, boala deja îşi face drum prin trupul slăbit de vreme, pe care într-un final îl cotropeşte şi epuizează. „Şi când medicul îi cercetă inima, ea încetase să-l mai doară”.

10. Leporella

În „Leporella”, nume preluat în mod ironic de către Zweig din opera muzicală „Don Juan” a lui Mozart, unde Leporello este numele unui servitor, autorul surprinde iluzia monstruoasă a iubirii, dintre o servitoare pe nume Crescenz şi stăpânul acesteia. Numele de Leporella îi este atribuit servitoarei de către una dintre iubitele ascunse ale tânărului baron von F…, care îi spune acestuia într-o zi, aproape dispreţuitor: „Cheam-o pe Leporella ta!”

Parcurgând paginile acestei povestiri, vom afla pasiunea unei ţărănci simple şi brute precum Crescenz (Leporella) pentru stăpânul ei, pentru care vom vedea că este în stare să face orice, iar atunci când acesta îi întoarce spatele în mod evident, consecinţele nu se lasă prea mult aşteptate. Totul se împleteşte armonios în opera lui Zweig, ca într-o piesă muzicală de cea mai înaltă calitate, comparabilă poate cu una dintre partiturile marelui Mozart. Stările sufleteşti alternează capricios, pornind de la iubire şi ajungând sustenabil la ură şi dispreţ. Am putea spune că Zweig îşi scrie partitura de fiecare dată cu acelaşi geniu, oferindu-i mai întâi cititorului o acomodare cu piesa în discuţie, un adagio uşor, pe care îl foloseşte întotdeauna drept pretext, apoi, pe la jumătatea operei se poate simţi fiorul trepidant al unui allegretto convulsiv, pentru ca în final totul să se rezolve în paşii cadenţaţi ai unui allegro furios ce pune capăt în mod maiestuos piesei. De fiecare dată uraganul este anunţat cu grijă şi exactitate; trebuie doar să fii pregătit să îl înfrunţi, să îi simţi până la capăt răceala şi deznodământul.

După cum ar spune şi Hertha Perez, în prefaţa cărţii, legat de această nuvelă, ce se poate aplica foarte bine oricărei alte opere a lui Zweig: „Este drept că cititorul neavizat e atât de captivat de ceea ce înţelege şi vede prin ochiul magic făurit de scriitor, încât realizează tardiv că furtunile care bântuie sufletele eroilor sunt departe de a epuiza, fenomenologic şi explicativ, bogăţia de necuprins a vieţii”.

În loc de încheiere – „Fluturii cei Mari”

Înainte de a încheia acest eseu despre opera şi viaţa lui Stefan Zweig, doresc să ating o problemă fragilă a existenţei sale, cu alte cuvinte însăşi existenţa marelui scriitor… aspectul care a dus la sinuciderea sa şi a soţiei sale petrecute în Brazilia.

Mulţi dintre dumneavoastră s-ar întreba probabil cum poate un scriitor atât de înzestrat, să rupă dintr-o dată legăturile cu viaţa, ca şi cum el însuşi ar fi unul dintre personajele tulburate ale operelor sale? Un atât de fin cunoscător al psihologiei umane să cadă în plasa propriei gândiri? E cu putinţă aşa ceva?

~ SALVADOR DALI – „Efectul Butterfly” (1956), Ulei pe pânză, (35×40 cm), Colecţie privată. ~

O mare parte din elucidarea acestui mister care a condus la o faptă atât de abominabilă ne-o oferă chiar Salvador Dali, marele pictor al suprarealismului, care alături de soţia sa Gala, a fost un cuplu apropiat de soţii Zweig. În „Jurnalul unui geniu” Dali scrie: „Azi e zi hărăzită gândurilor pentru cei morţi şi pentru mine. Ziua în care mă gândesc […] la dubla sinucidere a lui Stefan Zweig şi a soţiei sale”. Apoi, într-o relatare datată 11 mai 1957, şi scrisă la Port Lligat, Dali ne povesteşte următoarea întâmplare:

„[Zweig] a revenit la ideea lui fixă: ţinea neapărat să mergem să-l vedem în Brazilia. Ar fi fost, spunea el, o călătorie minunată, care ar fi adus o schimbare binevenită în existenţele noastre. Ideea aceasta şi obsesia persecuţiilor la care erau supuşi evreii în Germania au fost laitmotivele neîntrerupte ale monologului său la acel ajun. Reieşea că, efectiv, trebuia să plec în Brazilia dacă voiam să supravieţuiesc. Mă împotriveam, mi-era groază de tropice. Un pictor nu poate trăi, mă apăram eu, decât înconjurat de griurile măslinilor şi de roşul nobil al ţărânei de Siena. Oroarea mea de exotism l-a aruncat pe Zweig într-o consternare înlăcrimată. Mi-a spus atunci cât de mari sunt fluturii în Brazilia, în timp ce eu scrâşneam din dinţi: fluturii sunt şi aşa prea mari pretutindeni. Zweig era nefericit, total disperat. I se părea că numai în Brazilia Gala şi cu mine am fi putut fi pe deplin fericiţi.

Familia Zweig ne-a lăsat adresa lor, scrisă detaliat. El nici nu concepea că aş putea rămâne pe mai departe la fel de recalcitrant şi de căpos. Pur şi simplu, ar fi zis că plecarea noastră în Brazilia era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru acest cuplu!

Două luni mai târziu am aflat de dubla lor sinucidere în Brazilia. Probabil luaseră hotărârea într-o clipă de perfectă luciditate şi după ce-şi scriseseră unul celuilalt.

Fluturii sunt prea mari? […] S-au dus fluturii cei mari!”

(ALDYN)

 

Advertisements