Tags

, , , , ,

Despre autor:

Brian McHale

Brian McHale este profesor la Ohio State University. A fost senior lecturer în poetică la Universitatea din Tel Aviv şi visiting professor la universităţile din Pittsburgh şi Freburg. De acelaşi autor: Constructing Postmodernism (1992), The Obligation toward the Difficult Whole (2004). Împreună cu Randall Stevenson, a coordonat lucrarea The Edinburgh Companion to Twentieth-Century Literatures in English (2006).

Despre carte:

Brian McHale – Ficţiunea postmodernistă (395 p) – Ed. Polirom, Iaşi 2009

Volumul propune o incursiune teoretică şi critică în literatura contemporană, construind o versiune de ficţiune postmodernistă care cuprinde forme precum metaficţiunea nord-americană, realismul magic latino-american, Noul Roman francez, proza concretă sau science-fiction. Pornind de la o varietate de abordări teoretice, inclusiv cele ale lui Ingarden, Eco, Doležel şi Pavel, Brian McHale arată că numitorul comun este abilitatea ficţiunii postmoderniste de a aduce statutul său ontologic în prim-plan şi de a ridica semne de întrebare în ceea ce priveşte lumea (sau lumile) în care trăim. Ficţiunea postmodernistă se adresează studenţilor şi profesorilor de la facultăţile de filologie, precum şi tuturor celor interesaţi de fenomenul postmodernismului literar.

Brian McHale - Fictiunea postmodernista

De la ficţiunea modernistă la cea postmodernistă: Beckett, Robbe-Grillet, Fuentes, Nabokov, Coover, Pynchon; „Vechea analogie între Autor şi Dumnezeu”; Lumi posibile; Zone intertextuale; Lumi în coliziune; Personaje în căutarea unui autor; Discursul în roman; Proza concretă; Roman à clef; Dragoste şi moarte în romanul postmodernist.

Propria părere despre carte:

„Ficţiunea postmodernistă” a lui Brian McHale, este una dintre cele mai bune şi complete cărţi despre fenomenul postmodernist instaurat în literatură, prin intermediul operelor atât de numeroase şi originale ale diverşilor autori ai genului. Exemplele sunt nenumărate şi merg de la un postmodernism ce mai păstrează încă legături, – destul de fragile am putea spune, – cu literatura clasică şi ajung, aşa cum era de aşteptat la fantezia covârşitoare şi acaparatoare a science-fictionu-lui.

Dintre autorii şi operele pe care Brian McHale le evocă şi analizează în paginile cărţii sale, putem aminti: Thomas Pynchon cu „Strigarea lotului 49” (1966) şi celebrul mega-roman „Curcubeul gravitaţiei” (1973); Italo Calvino cu „Oraşele invizibile” (1972), „Contele de Monte Cristo” (1967), „T – indice zero” (1967) sau „Dacă într-o noapte de iarnă un călător” (1979); „Himera” din 1972 a lui John Bart; romanul lui Philip José Farmer „Lumea Fluviului” în cinci volume, publicate după cum urmează: „Înapoi la trupurile voastre răzleţite” (1971), „Vasul miraculos” (1971), „Planul misterios” (1977), „Labirintul magic” (1980), „Zeii Lumii Fluviului” (1983), în care Farmer recurge la un excelent deus ex machina pentru a pune fantasmatic în mişcare o lume hiperbolică şi nesfârşită ce poate fi perfect asemănată cu o maşinărie şi care cuprinde treizeci şi şase de miliarde de locuitori; apoi avem romane ca „Dune” (1965) gândit de Frank Herbert pe parcursul mai multor volume, sau celebrul „Şotron” (1963) al lui Julio Cortázar, ori „Pianul mecanic” (1952) al lui Kurt Vonnegut, sau „Portocala mecanică” (1962) a lui Anthony Burgess, iar lista s-ar putea prelungi în cazul de faţă cu alte opere ca: Flan O’Brien – „La doi lebădoi” (1939), Gabriel García Márquez – „Toamna patriarhului” (1975), James Joyce – „Portret al artistului în tinereţe”, Arthur C. Clarke – „Sfârşitul copilăriei”, Carlos Fuentes – „Terra nostra” (1975), Gilbert Sorrentino – „Mulligan Stew” (1979), Alaisdar Gray – „Lanark”, şi ne oprim momentan aici pentru că lista ar fi una de timpul listelor nesfârşite de care ne vorbeşte Umberto Eco, şi pe care Joyce le folosea cu dezinvoltură în romanele sale.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia pe care McHale i-o acordă acestui termen, atât de pretenţios şi neîncadrabil de „postmodernism”, mă voi folosi chiar de un pasaj extras de la începuturile cărţii sale, în care autorul explicitează oarecum acest concept literar al vremurilor noastre: „Ihab Hassan ne ajută să ne mişcăm în această direcţie atunci când scrie termenul în aşa fel încât să-i accentueze prefixul şi sufixul: POSTmodernISM. Acest ISM (ca să începem cu sfârşitul) are două roluri: ne anunţă că referentul aici nu este o simplă diviziune cronologică, ci un sistem organizat – de fapt, o poetică, – şi în acelaşi timp efectuează o identificare corectă a ce anume mai exact face ca postmodernismul să fie post. Postmodernismul nu înseamnă post-modern, orice ar însemna asta, ci postmodernism; el nu vine după prezent (un solecism), ci după mişcarea modernistă. Astfel, termenul postmodernism, dacă îl luăm suficient de literal, à la lettre, semnifică o poetică ce succede sau este şi o posibilă reacţie împotriva poeticii modernismului de la începuturile secolului XX, dar şi a unor scrieri ipotetice din viitor. […] Postmodernismul vine din modernism, într-un anume sens, mai mult decât vine după modernism”.

În această ordine de idei, lucrurile sunt oarecum clarificate: postmodernismul nu există prin forţele proprii, fiind un curent care s-a format plecând de la zero de unul singur; dimpotrivă, el datorează foarte mult modernităţii, din care îşi ex-trage în permanenţă motivele predominante şi inspiraţia. În ciuda faptului că dominanta (adică structura de bază a operei de artă) s-a schimbat, după cum ne anunţă şi autorul, ceva din vechile reminiscenţe ale stilului modern, ce pare să nu fi apus, ci mai degrabă să fi renăscut, a rămas. Forma sub care s-a produs această „renaştere”, dacă o putem numi astfel, este una cu totul nouă şi se aseamănă în mod veritabil cu o misterioasă şi nemuritoare pasăre Phoenix, care renaşte la nesfârşit, însă trebuie remarcat încă de la început că fiecare renaştere a ei este unică şi originală şi total diferită de cea precedentă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu fenomenul postmodernist: al a apărut din renaşterea neîntârziată a modernismului care era practic inevitabilă şi bineînţeles, de factură evolutivă.

Dintre analizele pe care Brian McHale le propune şi care de altfel dau titlurile capitolelor din cartea sa, putem aminti: „Moartea autorului”, „Roman à clef”, „Heteroglosia”, „Textul schizoid”, efectul „trompe l’æil”, „Hipertrofierea”, „Modele de asamblat”, „Lumea de alături”, „Lumi în coliziune”, „Lumi în curs de anulare”, „Lumi tropologice”, „Lumi ale stilului”, „Lumi ale discursului”, „Lumi pe hârtie”, „Lumi din cutii chinezeşti”, „ În zonă”, sau „Real în comparaţie cu ce?”.

În ceea ce priveşte „Moartea autorului”, care este o trăsătură dominantă a fenomenului postmodernist în literatură, scriitorul Roland Barthes, într-un eseu din anul 1968, cu acelaşi titlu, scria: „textul este de-acum înainte făurit şi citit astfel încât autorul este absent la toate nivelele sale”. În scrierile moderniste şi cele postmoderniste de mai târziu, autorul este condamnat să nu mai trăiască în interiorul textului său, el este vrând-nevrând obligat să facă un pas în afara textului şi să distrugă eul auctorial atât de vizibil şi sâcâitor, – după părerile scriitorilor modernişti şi postmodernişti, – precum se întâmpla în cazul scrierilor lui Balzac, Thackeray, Dickens sau Victor Hugo.

Chiar dacă este o carte dedicată studenţilor la „Litere”, apărând la editura Polirom în colecţia „Collegium – Litere”, o recomand cu căldură tuturor celor care doresc să aprofundeze fenomenul postmodernist şi să pătrundă mai adânc în lumea atât de măreaţă şi convingătoare a marilor scriitori ai genului. Nu este o carte uşoară, citindu-se destul de greu, dar întreg efortul parcurgerii ei merită pe deplin.

(ALDYN ALEXANDER)

Advertisements